Tradiţia vâltorilor din Făgăraş

Într-o eră a tehnologiei în care maşinile de spălat sunt din ce în ce mai sofisticate, în unele zone din România se păstrează modurile tradiţionale de a curăţa hainele. Este şi cazul locuitorilor din comuna Lisa, judeţul Braşov, care au la dispoziţie „vâltorile“.

Tradiţia vâltorilor din comuna Lisa de lângă Făgăraş a fost continuată din tată în fiu, iar acum vâltorile sunt în grija celei de-a cincea generaţii. Familia lui Viorel Greavu, spre exemplu, a păstrat, neatins de vremuri, vechiul meşteşug de prelucrare a păturilor din lână. Din anul 1848, străbunii săi au construit o vâltoare, instalaţie a cărei tehnologie este cunoscută pe meleagurile noastre din vechime.

Ţesăturile din lână sunt făcute de femeile din sat în casă, la războiul manual. Apoi sunt împachetate şi duse în coşuri de nuiele la meşterii vâltorari. Tehnica este simplă. Vâltorile sunt esenţiale pentru prelucrarea lânii. Instalaţia este, de fapt, un coş, denumit coşul de îngroşat, cu vârful în jos, fixat pe un canal în apropierea unui pârâu din localitate.

Prima operaţiune în obţinerea unei ţesături perfecte este „vâltoritul“. Ţesăturile din lână ţurcană se introduc în acest coş şi sunt învârtite ca într-o maşină de spălat, timp de şase ore. Totul este acţionat prin forţa apei. După spălare, ţesătura se întinde la soare, unde este lăsată la uscat. Prin această tehnică, ţesătura se îngroaşă.

A doua etapă este denumită „păruit“. Ţesăturile se aşază pe un cilindru de doi metri, acţionat tot de forţa apei, care se învârte peste un covor de ţepi, pentru a scoate firele care nu sunt la locul lor. Odată bine „pieptănate“, ţesăturile se aşază din nou în vâltoare alte şase ore.

Ultima etapă este denumită „aşezatul în cuptor“. Este vorba despre o cameră cu o temperatură de 70 de grade, ca o saună, unde ţesătura se usucă, iar în final dimensiunile se reduc la jumătate. Astfel se obţin covoarele miţoase din lână 100% naturală, fără niciun fel de prelucrarea industrială.

(Sursa; Serviciul Cultură Tradițională Brașov)